Să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă şi toţi oamenii să vă fie prieteni

 Să proclamaţi, prin fiecare gest al vostru, iubirea unică şi nesfârşită, care l-a ridicat pe om de la condiţia de sclav la cea de prieten al lui Dumnezeu. Să-i ascultaţi pe profeţii acestei iubiri eliberatoare care vă salvează din orice constrângere, redându-vă integritatea în timp ce vă oferiţi lui Dumnezeu.

Să păstrăm şi să hrănim aceste calităţi ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viaţă şi o atitudine normală, iubitoare şi iertătoarea, nu gravitând în jurul sinelui, ci păstrându-ne inocenţa şi spiritualitatea chiar şi cu o deplină conştiinţă a propriului nostru păcat şi a puterii ispitelor lumeşti din jurul nostru. Dacă trăim cu adevărat această viziune ortodoxă asupra lumii, credinţa noastră va supravieţui şocurilor care ne aşteaptă şi va fi o sursă de inspiraţie şi de mântuire pentru cei care îl vor căuta în continuare pe Hristos, chiar şi în toiul naufragiului umanităţii, care a început deja în zilele noastre.

Încă o poveste...(7)

Casa mea-i un cimitir de vise, răsfoiesc sicrie stinse, curajul rânjind minte şoptind un “Taci şi-nghite”! Jelind o javră simte regret ca orice părinte, că-n toţi şade răul ca un partener de-afaceri. Trece valul şi pe margini tinere rămân doar pioni visând regine libere. Ca timpul unei vipere ce-mi gustă încet cuvintele, tu vinde-le şi cumpără-ţi vileag. Ce adevăr valabil într-o carte cu colţi răi, caută inima tare să-i mănânce din bătai,şi-n zarea de sare dulcele pierde teren.Şi-n calea de care am avut grijă mă tem de culoarea ce-am şters să devin,un alt om de serviciu în sanatoriu unui viciu.

Două voci pe umeri uneori nehotărâte, muşcă-ncet lobul urechii, voci de femei şi prost am încredere. Afaceri proaste cu viaţa, mereu ies în pierdere. Restructurări de personal, impersonal îţi spun să ieşi afară din mine. Ne-a făcut placere, gata, că de mâine schimbăm placa. Bagă un director, la marketing probleme, că mă vând pe prea puţin şi ăştia habar n-au de ce. Rece ca o sabie îngropată caut sânge-n artă, rege ca un copil peste un muşuroi ce calcă. Trece timpul Tată! Mă uit peste umăr, văd prin vocea rea că nu las nici o urmă. Da îţi ţin crucea lângă cap, sub o pernă plină de fulgi şi stele, că am alergat îngeri toată viaţa şi am rămas cu pene. Şi penele ăstea  nu-i ţin nimănui de foame Tată, când sufletul cere răspunsuri.

OZa

Încă o poveste...(6)

E o noapte murdară afară, o zi neagră de vară, trotuare lucioase şi frig ca frica din oase. E rece! Rece ca cerul din palmă, cacealma, ceară, cere-mă odată! Dumnezeu e casa, ea nu perde niciodată.

Pierzi doar tu, doar gândul că mâine-i altă zi de hrănit! Fondul pe cearcanii gri ai dimineţii, îşi mişcă genele gingaş privind fundul genţii. Îşi ascute ochii şi zâmbeşte acestor spectatori de zi cu zi, de parcă n-ar ştii că sunt pierduţi între clădiri, periferii şi mâini julite-n jucării stricate.

Că viaţa-i ieftină, da stai în spate şi înţelegi jumătea ta golită. Cum au trecut atâţia ani şi îţi zâmbea regretul în oglindă.

Ce gust au lacrimile cu rimel, genul asta de iubiri, inimă cu zimţi ce taie orice, de la rădăcini. Ne rătăcim mărăcini pe străzi cu capete spre cer, un câmp de maci ca în tabloul meu de la parter.

Pierdut de balustrade, perdele şi genţi de piele, cu ochii în asfalt calcă mărunt, fereşte bălţile prin ploaie şi inspiră adânc. “Parcă-i mai curat aerul când plouă”, se gândeşte, şi şopteşte: “Ce urât!”.

Regretă că nu a luat un taxi dar de unde atâţia bani, şti cât e kilometrul? Şi unde pui că e sătul să-i zici de vreme sau ce trafic e în centru. Taximetriştii-s ca dentiştii. Noi aşteptăm să zică “gata” şi ei doar schimbă placa.

În fine, preferă să meargă pe şine,ca un tramvai, nişte ceai şi o carte, câteva staţii şi poate, o cafea la aparate, un esspreso scurt, nu poate să stea mai mult.

Ştii, e vorba despre ea, e singură şi el ştie că sigur n-are stare de nimic. Are nevoie de el şi are poftă de iubit.

El e un tip amuzant, spune prostii! O face mereu să râdă, nu că încearcă dar îi place să o vadă cum îl soarbe din priviri, zâmbind ca o mie de copii. Nu arată că ar şti că o să-l piardă într-o zi.

OZa

Încă o poveste...(5)

Îl simt! E prins într-un film fără colorit parcă, dar mereu merge verde ca un cedru prin gloată. Prins prost în paradă poartă o mască cu faţa lui. Invincibil! Carnavalu-i pretext să stea pe val atât cât e posibil, toţi îl stiu sensibil, o stea peste silişte, în linişte mereu stins tace, dar sub este un nestemat blestemat să caute pace.

Ca noi toţi.

Deşi e o zi frumoasă afară, lui îi place subteranul citadin. Îl face să creadă că sub oraş e alt oraş mai intim, cu flori de mucegai şi alte aglomeraţii, alte naţii căci oamenii se schimbă între staţii. Dar cum iese afară îşi pune masca de băiat serios şi nu se mai satură de mers pe jos. Simte că are sute de magistrale şi peroane sub picioare şi cuvinte îl depăşesc în drum spre un acasă, vezi tu, e o zi frumoasă. Dar uneori nu-i destul, nu-i destul să zâmbească.

A văzut o domnişoară azi!Ce caută aici nimeni nu ştie. Se vede că încă nu îi place drumul, mereu trage de geantă când o agită vreunu, e înceată şi firavă,se îmbracă colorat.. Hoaţa-i fură priviri, desnodământ zilnic ca recul, că el n-are curaj să o întrebe ce şi cum şi rămâne doar voaior în decor de drum. Se agită, că unde se opreşte el, nu ştie să îţi zică! 

Acum ceva ani, a văzut o altă fată-n tren, frumoasă foc, ce foc ardea tot aerul din el. Şi a privit-o zilnic până când ea a dispărut şi speriat că s-a pierdut, o căuta zilnic prin subteran, tiran cu propria-i imaginaţie, vâslind vise, naufragiat în staţie. Cu ochii de felină hrănit cu întuneric, focalizând mişcări, pupile dilatate sceptic, sinistru şi sintetic pe coridoare lungi, şoptind parcă ei: "Unde vrei să mă duci?"

M-ai înzestrat cu talentul ăsta bolnav de-a povesti. Ţine-mi paşii copile ce-i împart cu străini plimbaţi prin mine.

OZa