Anii

Deşi destul am scandat, “pace”, să ştii! În corp eu sunt plecat cu lumea către zări,dar înarmat doar cu un suflet în acorduri de chitări; încerc să-mi amintesc marea-n culori.Dar din război? Şi mirosul ei de sare, în praful armei, ce boare să-mi presare pe sub nări.Priveşte prin ochii mei cum se vede sângele duşmanului, curgând uşor printre oraşe asuprite,cum luceşte pe bocanci, cum uscat îmi stă rugina, vina; pe roşul meu, colajul din obraji.

Aici nimeni nu simte, jucării de copii şi clipe disipate în nisipuri şi clepsidre.Un glonţ aici e-un fel de bilet de tren, şi gara e la un pas de moarte,aşteaptă-n umbra oricărei armate; şi de aveam ochii mei de copil acum, mă împuşcam cu neştiintă, înaite să mă plâng.De ce? Aş muri oricând, la cât sânge rece am văzut… Tu, înţelege-mă, privirea mea, e doar un scut.

OZa

Să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă şi toţi oamenii să vă fie prieteni

 Să proclamaţi, prin fiecare gest al vostru, iubirea unică şi nesfârşită, care l-a ridicat pe om de la condiţia de sclav la cea de prieten al lui Dumnezeu. Să-i ascultaţi pe profeţii acestei iubiri eliberatoare care vă salvează din orice constrângere, redându-vă integritatea în timp ce vă oferiţi lui Dumnezeu.

Să păstrăm şi să hrănim aceste calităţi ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viaţă şi o atitudine normală, iubitoare şi iertătoarea, nu gravitând în jurul sinelui, ci păstrându-ne inocenţa şi spiritualitatea chiar şi cu o deplină conştiinţă a propriului nostru păcat şi a puterii ispitelor lumeşti din jurul nostru. Dacă trăim cu adevărat această viziune ortodoxă asupra lumii, credinţa noastră va supravieţui şocurilor care ne aşteaptă şi va fi o sursă de inspiraţie şi de mântuire pentru cei care îl vor căuta în continuare pe Hristos, chiar şi în toiul naufragiului umanităţii, care a început deja în zilele noastre.

Încă o poveste...(7)

Casa mea-i un cimitir de vise, răsfoiesc sicrie stinse, curajul rânjind minte şoptind un “Taci şi-nghite”! Jelind o javră simte regret ca orice părinte, că-n toţi şade răul ca un partener de-afaceri. Trece valul şi pe margini tinere rămân doar pioni visând regine libere. Ca timpul unei vipere ce-mi gustă încet cuvintele, tu vinde-le şi cumpără-ţi vileag. Ce adevăr valabil într-o carte cu colţi răi, caută inima tare să-i mănânce din bătai,şi-n zarea de sare dulcele pierde teren.Şi-n calea de care am avut grijă mă tem de culoarea ce-am şters să devin,un alt om de serviciu în sanatoriu unui viciu.

Două voci pe umeri uneori nehotărâte, muşcă-ncet lobul urechii, voci de femei şi prost am încredere. Afaceri proaste cu viaţa, mereu ies în pierdere. Restructurări de personal, impersonal îţi spun să ieşi afară din mine. Ne-a făcut placere, gata, că de mâine schimbăm placa. Bagă un director, la marketing probleme, că mă vând pe prea puţin şi ăştia habar n-au de ce. Rece ca o sabie îngropată caut sânge-n artă, rege ca un copil peste un muşuroi ce calcă. Trece timpul Tată! Mă uit peste umăr, văd prin vocea rea că nu las nici o urmă. Da îţi ţin crucea lângă cap, sub o pernă plină de fulgi şi stele, că am alergat îngeri toată viaţa şi am rămas cu pene. Şi penele ăstea  nu-i ţin nimănui de foame Tată, când sufletul cere răspunsuri.

OZa

Încă o poveste...(6)

E o noapte murdară afară, o zi neagră de vară, trotuare lucioase şi frig ca frica din oase. E rece! Rece ca cerul din palmă, cacealma, ceară, cere-mă odată! Dumnezeu e casa, ea nu perde niciodată.

Pierzi doar tu, doar gândul că mâine-i altă zi de hrănit! Fondul pe cearcanii gri ai dimineţii, îşi mişcă genele gingaş privind fundul genţii. Îşi ascute ochii şi zâmbeşte acestor spectatori de zi cu zi, de parcă n-ar ştii că sunt pierduţi între clădiri, periferii şi mâini julite-n jucării stricate.

Că viaţa-i ieftină, da stai în spate şi înţelegi jumătea ta golită. Cum au trecut atâţia ani şi îţi zâmbea regretul în oglindă.

Ce gust au lacrimile cu rimel, genul asta de iubiri, inimă cu zimţi ce taie orice, de la rădăcini. Ne rătăcim mărăcini pe străzi cu capete spre cer, un câmp de maci ca în tabloul meu de la parter.

Pierdut de balustrade, perdele şi genţi de piele, cu ochii în asfalt calcă mărunt, fereşte bălţile prin ploaie şi inspiră adânc. “Parcă-i mai curat aerul când plouă”, se gândeşte, şi şopteşte: “Ce urât!”.

Regretă că nu a luat un taxi dar de unde atâţia bani, şti cât e kilometrul? Şi unde pui că e sătul să-i zici de vreme sau ce trafic e în centru. Taximetriştii-s ca dentiştii. Noi aşteptăm să zică “gata” şi ei doar schimbă placa.

În fine, preferă să meargă pe şine,ca un tramvai, nişte ceai şi o carte, câteva staţii şi poate, o cafea la aparate, un esspreso scurt, nu poate să stea mai mult.

Ştii, e vorba despre ea, e singură şi el ştie că sigur n-are stare de nimic. Are nevoie de el şi are poftă de iubit.

El e un tip amuzant, spune prostii! O face mereu să râdă, nu că încearcă dar îi place să o vadă cum îl soarbe din priviri, zâmbind ca o mie de copii. Nu arată că ar şti că o să-l piardă într-o zi.

OZa

Încă o poveste...(5)

Îl simt! E prins într-un film fără colorit parcă, dar mereu merge verde ca un cedru prin gloată. Prins prost în paradă poartă o mască cu faţa lui. Invincibil! Carnavalu-i pretext să stea pe val atât cât e posibil, toţi îl stiu sensibil, o stea peste silişte, în linişte mereu stins tace, dar sub este un nestemat blestemat să caute pace.

Ca noi toţi.

Deşi e o zi frumoasă afară, lui îi place subteranul citadin. Îl face să creadă că sub oraş e alt oraş mai intim, cu flori de mucegai şi alte aglomeraţii, alte naţii căci oamenii se schimbă între staţii. Dar cum iese afară îşi pune masca de băiat serios şi nu se mai satură de mers pe jos. Simte că are sute de magistrale şi peroane sub picioare şi cuvinte îl depăşesc în drum spre un acasă, vezi tu, e o zi frumoasă. Dar uneori nu-i destul, nu-i destul să zâmbească.

A văzut o domnişoară azi!Ce caută aici nimeni nu ştie. Se vede că încă nu îi place drumul, mereu trage de geantă când o agită vreunu, e înceată şi firavă,se îmbracă colorat.. Hoaţa-i fură priviri, desnodământ zilnic ca recul, că el n-are curaj să o întrebe ce şi cum şi rămâne doar voaior în decor de drum. Se agită, că unde se opreşte el, nu ştie să îţi zică! 

Acum ceva ani, a văzut o altă fată-n tren, frumoasă foc, ce foc ardea tot aerul din el. Şi a privit-o zilnic până când ea a dispărut şi speriat că s-a pierdut, o căuta zilnic prin subteran, tiran cu propria-i imaginaţie, vâslind vise, naufragiat în staţie. Cu ochii de felină hrănit cu întuneric, focalizând mişcări, pupile dilatate sceptic, sinistru şi sintetic pe coridoare lungi, şoptind parcă ei: "Unde vrei să mă duci?"

M-ai înzestrat cu talentul ăsta bolnav de-a povesti. Ţine-mi paşii copile ce-i împart cu străini plimbaţi prin mine.

OZa

Încă o poveste...(4)

Peste noapte, da! Peste noapte mi se-ntâmplă toate. Se face zi şi râzi că se desparte şi apa din pahar când ai gâtul prea uscat să bei, ce compromise eclipse dau soare-n ochii mei. Şi câte vise prost scrise îmi sar din condei. Dar ce zi frumoasă e afară şi ea îmi zice: "Plimbă-te pe străzi ca pe orice cicatrice!" De ce ţin să ridice toate domnişoarele frici?

Sunt doar proaste, tu nu tre' sa le zici de ce şi cum eşti aici. Doar ia-le de mână, sunt doar yale să îţi spună cine are nevoie de chei când eşti sigur şi desenezi uşi pe alei. Cuşti din cei ce-i iubeşti, muşti din celeste ceşti, când cleştii ei de rac îmi mişcă iar balanţele. Ce alegi? Zdrenţele sau hainele? Aştia-mi sunt demonii în pace şi pacoste, muze-n temelii cu ele-mi fac dragoste. Căci sub pielea asta ce-mi place s-o numesc casă, doar eu şi cu ele ştiu ce dureri apasă. Mai bine lasă-mă! Sunt singur şi îmi place. Dar nu-i aşa usor când ea tace şi vrea să se joace. Şi ne jucăm leapşa, eu nu vreau să m-atingă, nu vreau sa fiu ce ieri simţeam că e o piedică.

Nu vreau iar pahare şi gât uscat şi vise şi soare şi străzi şi lumea din ţigări stinse. Eu nu vreau să pleci când răsare soare, să rămân iar eu şi pernele, eu şi damele mele din dormitoarele ce-mi zac sub piele, nu!

Nu vreau şi ştii ce? Mereu e cineva acolo să mă ridice, când cad iar în dragoste, când o caut prin casa cu picioare reci pe gresie. Nimic nu mă sperie! Căci ştiu că peste noapte, o să fiu iar o parte, din iubita mea.

Şi mă caţăr şi ma plimb şi te caut, dar întârzii... Unde eşti?

OZa

Familia

În afară de gravitatea avortului, în afară de gravitatea divorţului puţini mai încercăm să înţelegem de ce se întâmplă toate acestea. Înţelegând de ce se întâmplă nu se ridică din gravitatea faptei,dar se poate ajunge la anularea cauzei. Scăpăm de efect dacă studiem cauza.

Şi atunci ne punem întrebarea: Pentru noi ce este familia?

Pentru noi familia este aceea pe care soţ,soţie fiind,a unit Dumnezeu să fie aşa.Pentru noi familia este prezenţa Sfintei Treimi(Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) în lume. 

Pentru noi lipsa copilului este o neîmplinire ca reprezentare a ceea ce noi suntem datori să recunoaştem că suntem?

Atunci când eşti soţie, înţelegi că reprezinţi Biserica?

Atunci când eşti soţ, înţelegi că reprezinţi pe Hristos? 

Atunci când esti soţ, înţelegi că eşti capul Bisericii?

Atunci când eşti soţie, înţelegi că eşti creată din coasta lui Hristos? Biserica aşa a luat naştere,prin vărsarea sângelui pe cruce.

Înţelegem că doar împreună formăm ceea ce se poate continua şi perpetua?ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie şi sprijină să existe în continuare. 

Toate aceste întrebări aşteaptă răspunsul, dar nu un răspuns pe care să-l dea cineva ci un răspuns care să vină din interiorul nostru.

Viitorul

Viitorul nostru este chiar aşa sumbru?

Dacă mergem aşa, e aşa. Dacă ne oprim,dacă înţelegem, dacă ne reanalizăm ca popor,dacă nu ne mai culcăm pe o ureche cum că suntem creştinaţi de peste 2000 de ani de Sf Andrei, Sf Pavel...atunci este bine.

Ne putem reveni!

Dacă înţelegem ce vrea Europa de la noi şi ce putem da noi Europei,atunci lucrurile nu stau aşa de sumbru. A fost doar un moment de cădere şi poporul român s-a trezit. Să înţelegem că politica demografică în lume este distructivă pentru creştinism, şi dacă până acum ceva ani în urmă ortodocşii înţelegeau care este chemarea lor către Dumnezeu, în momentul acesta puţini ortodocşi mai înţeleg acest mers. Să înţelegem ce ne aşteaptă prin noi înşine! Noi nu am avut şi nu avem ideea că suntem popor ales,dar avem puţină nebunie şi spunem că România este gradina Maicii Domnului, nu e nici o grădină când noi acuma  citim aceste cuvinte,mâine mergem la biserică, poimâine îl serbam pe Sf Andrei iar la fiecare clipă în clinici se omoară copii, iar femeile îşi montează sterilete. Copii în maternitate născuţi cu steriletul în călcâi, dovadă că steriletul nu omoară spermatozoizii, steriletul împiedică nidarea. Dacă nu reuşeşte, atunci copilul nidează, se dezvoltă, dă cu piciorul în uter la naştere şi se naşte cu steriletul înfipt în călcâi. La ora aceasta se omoară copii, şi atunci nu putem admite ideea că România este gradina Maicii Domnului când până la brâu România înoată în sângele propriilor copii.

Ce ni se cere nouă astăzi?

Ni se cere să fim mai puţini.Aşa mulţi cum suntem acuma, deşi am scăzut de la 22-23 de  milioane câţi eram acum ceva timp am scăzut suntem vreo 18 asta este cifra reală. Că mai spunem cum că suntem 21,7 putem să spunem, putem să spunem şi că suntem 30 milioane dar nu e adevărat, adevărul e că cu ce au mai fugit din ţară suntem vreo 18 milioane şi suntem în scădere. 18 milioane de locuitori nu putem intra în Europa, mai trebuie să ne cernem. Şi o să ne cernem pentru că ni se favorizează asta prin : anticoncepţionale,avortive şi divorţ deodată aşa. Toate acestea sunt distructive pentru noi.

Incă o poveste...(3)

Eu şi fata de la 5 ne jucăm de-a împinselea, e o senzaţie caldă şi proaspătă ca sângele, ca atunci când tai pe burtă jucăria şi ai tendinţa bolnavă de a gusta din ea.

Aşa gusta şi ea din palma mea când mă taie, somnul. E ceva drăgălaş, dar fără curajul unui criminal. o inocenţă bătută în cuie, ca o mărturie ascunsă de cuvinte. Că nouă, nouă ne e ruşine să vorbim despre iertare, de greşelile sexului frumos, este un preţ prea mare şi lumea e un fel de închisoare. Îmi zice mereu că femeile din jurul meu sunt gratii serioase de fier, graţie şi infern, inflaţie şi efemer, un social ilustrat printr-o mână frumoasă de femeie ce-şi suflecă uşor mâneca, unghii roşii lungi şi un ieftin inel de logodnă. Pocnesc din degete, trezeşte-te!

"Tu ştiai că sunt de prea multe ori mai multe femei în lume decât bărbaţi", zise bruneta mea de la 5 odată la o ţigară pe balcon. I-am răspuns că ma voi mulţumi doar cu una, că nu-mi pasă, de mine. Şi m-am uitat în sus la ea cum îşi muşca pumnul de nervi. Ea m-a luat de mână, m-a tras în sus şi mă muşca de gât toată noaptea, aşa face când nu o vreau şi joc tare, din nimicuri. mă muşca, de gât, dar vampirul din ea a murit când s-a mutat în blocul asta. E toată o alarmă falsă.

Uneori, cu nervii întinşi bine, ca nişte corzi electrice, ne uităm, de tot, la cer. Ridicăm mâinile şi timpul şi vedem, mici puncte de lumină, le spunem pistruii lui Uranus, purici în irisul lumii, după ultima antenă tăiată. Îmi povesteşte adesea despre aripi lungi ce i se topesc uşor pe cerul gurii atunci când iubitul ei îi sărută genunchii, vise uşor transparente în care pisează plăcerea nopţilor disproporţionate. Despre monştrii începuturilor şi primii lor paşi pe lume. Despre cei cu un singur ochi şi inima pătrata, despre abisul din centrul pământului unde latră câinii de smoală ai lui Dumnezeu.şi îşi trage nasul şi respiră repede de parcă ne-am grăbi undeva.

Odată mi-a povestit cum ea, dacă îşi muşcă colţul pernei tare şi îşi aşează mâna între coapse, poate auzi cum respiră pământul, cum golul dintre lucruri capătă formă şi cum ea şi-o pierde în valuri lucioase de aluminiu fierbinte şi îmi gâfâia dulcele amar al seducţiei când povestea, zicea că simte cum se goleşte de cosmos prin pântecele ei firave, aur şi sânge în venele ei supraaglomerate. Că se simţea pierdută ca spuma mării peste nisipuri de mohair bolnav, excitată, captivă într-o stare purpurie, ţinându-şi respiraţia apăsată împotriva climaxului cu gust vişiniu aprins şi acru.

S-a întors spre mine mi-a spus "Habar n-ai cum e vecine, senzaţia aia, e mai sus de stele. nu mai există nimic, nimic în lume la fel." i-am privit ochii lucioşi şi i-am dat înapoi pastila.

"Da, te-nţeleg bruneto, dar am nevoie de mine lucid, toţi au nevoie de mine lucid." a tras din ţigară apusul şi a stins-o în cartonul de smoală, a suflat de parcă era ultimul fum, privind praful gri de tutun ce încet se transformă într-o pată neagră plutitoare, îmi spuse: "Niciodată nu vi cu mine acolo, nu-ţi înteleg dragostea pentru mizeria asta de lume, eşti patetic." şi "patetic" sună aşa frumos din gura ei.
"Există locuri mai importante de plimbat" i-am zis. M-am dezbrăcat, şi am coborât încet în pieptul ei.

E aşa sălbatică şi dezarmată cu gâfâitul ei decalat, plin de ecou şi mişcări biciuite.Îmi place că nu oboseşte niciodată,o putem ţine aşa ani de zile.

OZa

Sărutul

Să faci ceea ce simţi, dar să nu-ţi fie ruşine de Dumnezeu. Să nu te ascunzi de oameni, dar să nu faci lucruri aiurea. Intimităţile trebuie să rămână intimităţi, nu trebuiesc anulate. Ori,ce vedem pe stradă nu prea este intimitate.

Hristos a pus foarte mult accent pe sărut pentru că-l mustră pe Iuda: Cu un sărut, adică cu ceea ce este mai de preţ,cu ceea ce este mai expresiv, Iudo,vinzi tu pe fiul omului?. 

Sărutul este o expresie foarte puternică a sentimentelor, acest lucru este un aspect de intimitate nu este un aspect public. La ora actuală lucrurile nu prea stau bine din câte am văzut pe stradă.