Sodoma şi Gomora

Ea. Ea e o fată drăguţă, elegantă-n felul ei. Felul principal pe zi pare plimbatul pe alei că-i obosită mereu. O văd cum se plânge de dureri şi nu stau pe gând, îi cedez locul meu, deşi, merită mai mult. Şi nu-mi mulţumeşte niciodată! Poate-i orgoliu' ăla feminin de vină, poate e noaptea, maşina ce ne ţine ca-n vitrină. Dar îmi place, îmi place nebuneşte să o privesc de sus când citeşte sau când se uită fix în ochii lui şi el priveşte prin ea şi ea sensibilă se stinge ca o stea. Dar, draga de ea cade cam rar, că nu toţi proştii din viata ei o tratează murdar. E colorată gentil de haine şi parfum discret, machiaj plin de curaj şi un ruj roşu încet. Nişte pantofi cu toc tare, obosiţi de plimbare, fuste uşor peste genunchi şi o geantă mare. Ce ascunde, mi-se pare mie, multe căi necurate de salvare ca o poezie! Şti, uneori stă timidă şi ascultă, muzică multă, piese ce uneori o fac încet să plangă. Nu tre să îmi vorbeşti ştiu cine eşti, te văd pe aici de ceva luni şi mă tot ocoleşti, stai acolo, termină-ţi pagina şi dacă într-o zi te vei citi să şti că-i mâna mea dragă.

El. Ce să zic de el. E genul de băiat puţin din toate, pasionat de bani mărunţi, mărunt în rânduri sparte. Nu ştie paşii, calcă pe vârfuri orice dimineaţă şi când dezlipeşte ochii realizează câte îi lipsesc din viaţă. E grea muzica poate, cere multe începe dependenţa, că doar când fumează halucinogen simte diferenţa. Şi uită, că sunt palme ce-l iubeau mult de mult, o amintire, dar le simte pe obraji când îl lovesc alte femei să-şi vină-n fire. Îşi respiră porţia de viaţa-n drum spre casă. Viaţă, acest traseu scump doare, speranţa că mâine ea-l va iubi mai mult moare. Şi tace, maşina trece printr-o clipă, fier pe fier, scântei din cer şi inima bate-n uşi să se deschidă. Respiră greu, cade-n genunchi, priveşte-n jur, întinde mâna către ea şi ea dă pagina. Indiferenţa, nici nu priveşte la el, cum tremură şi se târăşte şi e cam aşa mereu. Aceeaşi poveste-n fiecare seară, acel el disperat şi bolnav ce stă să moară, aceeaşi ea plină de durere şi timp. Acelaşi scaun rece în care zac, fară să zic nimic.

De ce?

Păi dacă tu prietene, dacă tu ţi-ai privi trecutul în faţă, nu ţi-ar fi frică de ce vezi? Totul dus la extrem într-un fel de mijloc de transport, spre un fel de casă. Mie-mi venea să-mi ard degetele cu bricheta, să mă trezesc, dar cine mai putea să mişte mainile. Cui îi mai păsa că e un vis? Incertitudine, sentimente, scârbit de ce vedeam. Eram un regizor incompetent pentru doi monştrii sacri ai istoriei mele. Şi ştiam că dacă îi voi privi mă voi preface-n piatră, da m-am gandit că poate, cine ştie, îmi pun aştia un piedestal frumos şi mă lasă într-un loc linistit departe de gălăgie. Să fiu un boem şi trist, suport de porumbei.

Măcar scap odată de noi.

OZa