Anii

Deşi destul am scandat, “pace”, să ştii! În corp eu sunt plecat cu lumea către zări,dar înarmat doar cu un suflet în acorduri de chitări; încerc să-mi amintesc marea-n culori.Dar din război? Şi mirosul ei de sare, în praful armei, ce boare să-mi presare pe sub nări.Priveşte prin ochii mei cum se vede sângele duşmanului, curgând uşor printre oraşe asuprite,cum luceşte pe bocanci, cum uscat îmi stă rugina, vina; pe roşul meu, colajul din obraji.

Aici nimeni nu simte, jucării de copii şi clipe disipate în nisipuri şi clepsidre.Un glonţ aici e-un fel de bilet de tren, şi gara e la un pas de moarte,aşteaptă-n umbra oricărei armate; şi de aveam ochii mei de copil acum, mă împuşcam cu neştiintă, înaite să mă plâng.De ce? Aş muri oricând, la cât sânge rece am văzut… Tu, înţelege-mă, privirea mea, e doar un scut.

OZa

Să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă şi toţi oamenii să vă fie prieteni

 Să proclamaţi, prin fiecare gest al vostru, iubirea unică şi nesfârşită, care l-a ridicat pe om de la condiţia de sclav la cea de prieten al lui Dumnezeu. Să-i ascultaţi pe profeţii acestei iubiri eliberatoare care vă salvează din orice constrângere, redându-vă integritatea în timp ce vă oferiţi lui Dumnezeu.

Să păstrăm şi să hrănim aceste calităţi ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viaţă şi o atitudine normală, iubitoare şi iertătoarea, nu gravitând în jurul sinelui, ci păstrându-ne inocenţa şi spiritualitatea chiar şi cu o deplină conştiinţă a propriului nostru păcat şi a puterii ispitelor lumeşti din jurul nostru. Dacă trăim cu adevărat această viziune ortodoxă asupra lumii, credinţa noastră va supravieţui şocurilor care ne aşteaptă şi va fi o sursă de inspiraţie şi de mântuire pentru cei care îl vor căuta în continuare pe Hristos, chiar şi în toiul naufragiului umanităţii, care a început deja în zilele noastre.

Încă o poveste...(7)

Casa mea-i un cimitir de vise, răsfoiesc sicrie stinse, curajul rânjind minte şoptind un “Taci şi-nghite”! Jelind o javră simte regret ca orice părinte, că-n toţi şade răul ca un partener de-afaceri. Trece valul şi pe margini tinere rămân doar pioni visând regine libere. Ca timpul unei vipere ce-mi gustă încet cuvintele, tu vinde-le şi cumpără-ţi vileag. Ce adevăr valabil într-o carte cu colţi răi, caută inima tare să-i mănânce din bătai,şi-n zarea de sare dulcele pierde teren.Şi-n calea de care am avut grijă mă tem de culoarea ce-am şters să devin,un alt om de serviciu în sanatoriu unui viciu.

Două voci pe umeri uneori nehotărâte, muşcă-ncet lobul urechii, voci de femei şi prost am încredere. Afaceri proaste cu viaţa, mereu ies în pierdere. Restructurări de personal, impersonal îţi spun să ieşi afară din mine. Ne-a făcut placere, gata, că de mâine schimbăm placa. Bagă un director, la marketing probleme, că mă vând pe prea puţin şi ăştia habar n-au de ce. Rece ca o sabie îngropată caut sânge-n artă, rege ca un copil peste un muşuroi ce calcă. Trece timpul Tată! Mă uit peste umăr, văd prin vocea rea că nu las nici o urmă. Da îţi ţin crucea lângă cap, sub o pernă plină de fulgi şi stele, că am alergat îngeri toată viaţa şi am rămas cu pene. Şi penele ăstea  nu-i ţin nimănui de foame Tată, când sufletul cere răspunsuri.

OZa

Încă o poveste...(6)

E o noapte murdară afară, o zi neagră de vară, trotuare lucioase şi frig ca frica din oase. E rece! Rece ca cerul din palmă, cacealma, ceară, cere-mă odată! Dumnezeu e casa, ea nu perde niciodată.

Pierzi doar tu, doar gândul că mâine-i altă zi de hrănit! Fondul pe cearcanii gri ai dimineţii, îşi mişcă genele gingaş privind fundul genţii. Îşi ascute ochii şi zâmbeşte acestor spectatori de zi cu zi, de parcă n-ar ştii că sunt pierduţi între clădiri, periferii şi mâini julite-n jucării stricate.

Că viaţa-i ieftină, da stai în spate şi înţelegi jumătea ta golită. Cum au trecut atâţia ani şi îţi zâmbea regretul în oglindă.

Ce gust au lacrimile cu rimel, genul asta de iubiri, inimă cu zimţi ce taie orice, de la rădăcini. Ne rătăcim mărăcini pe străzi cu capete spre cer, un câmp de maci ca în tabloul meu de la parter.

Pierdut de balustrade, perdele şi genţi de piele, cu ochii în asfalt calcă mărunt, fereşte bălţile prin ploaie şi inspiră adânc. “Parcă-i mai curat aerul când plouă”, se gândeşte, şi şopteşte: “Ce urât!”.

Regretă că nu a luat un taxi dar de unde atâţia bani, şti cât e kilometrul? Şi unde pui că e sătul să-i zici de vreme sau ce trafic e în centru. Taximetriştii-s ca dentiştii. Noi aşteptăm să zică “gata” şi ei doar schimbă placa.

În fine, preferă să meargă pe şine,ca un tramvai, nişte ceai şi o carte, câteva staţii şi poate, o cafea la aparate, un esspreso scurt, nu poate să stea mai mult.

Ştii, e vorba despre ea, e singură şi el ştie că sigur n-are stare de nimic. Are nevoie de el şi are poftă de iubit.

El e un tip amuzant, spune prostii! O face mereu să râdă, nu că încearcă dar îi place să o vadă cum îl soarbe din priviri, zâmbind ca o mie de copii. Nu arată că ar şti că o să-l piardă într-o zi.

OZa

Încă o poveste...(5)

Îl simt! E prins într-un film fără colorit parcă, dar mereu merge verde ca un cedru prin gloată. Prins prost în paradă poartă o mască cu faţa lui. Invincibil! Carnavalu-i pretext să stea pe val atât cât e posibil, toţi îl stiu sensibil, o stea peste silişte, în linişte mereu stins tace, dar sub este un nestemat blestemat să caute pace.

Ca noi toţi.

Deşi e o zi frumoasă afară, lui îi place subteranul citadin. Îl face să creadă că sub oraş e alt oraş mai intim, cu flori de mucegai şi alte aglomeraţii, alte naţii căci oamenii se schimbă între staţii. Dar cum iese afară îşi pune masca de băiat serios şi nu se mai satură de mers pe jos. Simte că are sute de magistrale şi peroane sub picioare şi cuvinte îl depăşesc în drum spre un acasă, vezi tu, e o zi frumoasă. Dar uneori nu-i destul, nu-i destul să zâmbească.

A văzut o domnişoară azi!Ce caută aici nimeni nu ştie. Se vede că încă nu îi place drumul, mereu trage de geantă când o agită vreunu, e înceată şi firavă,se îmbracă colorat.. Hoaţa-i fură priviri, desnodământ zilnic ca recul, că el n-are curaj să o întrebe ce şi cum şi rămâne doar voaior în decor de drum. Se agită, că unde se opreşte el, nu ştie să îţi zică! 

Acum ceva ani, a văzut o altă fată-n tren, frumoasă foc, ce foc ardea tot aerul din el. Şi a privit-o zilnic până când ea a dispărut şi speriat că s-a pierdut, o căuta zilnic prin subteran, tiran cu propria-i imaginaţie, vâslind vise, naufragiat în staţie. Cu ochii de felină hrănit cu întuneric, focalizând mişcări, pupile dilatate sceptic, sinistru şi sintetic pe coridoare lungi, şoptind parcă ei: "Unde vrei să mă duci?"

M-ai înzestrat cu talentul ăsta bolnav de-a povesti. Ţine-mi paşii copile ce-i împart cu străini plimbaţi prin mine.

OZa

Încă o poveste...(4)

Peste noapte, da! Peste noapte mi se-ntâmplă toate. Se face zi şi râzi că se desparte şi apa din pahar când ai gâtul prea uscat să bei, ce compromise eclipse dau soare-n ochii mei. Şi câte vise prost scrise îmi sar din condei. Dar ce zi frumoasă e afară şi ea îmi zice: "Plimbă-te pe străzi ca pe orice cicatrice!" De ce ţin să ridice toate domnişoarele frici?

Sunt doar proaste, tu nu tre' sa le zici de ce şi cum eşti aici. Doar ia-le de mână, sunt doar yale să îţi spună cine are nevoie de chei când eşti sigur şi desenezi uşi pe alei. Cuşti din cei ce-i iubeşti, muşti din celeste ceşti, când cleştii ei de rac îmi mişcă iar balanţele. Ce alegi? Zdrenţele sau hainele? Aştia-mi sunt demonii în pace şi pacoste, muze-n temelii cu ele-mi fac dragoste. Căci sub pielea asta ce-mi place s-o numesc casă, doar eu şi cu ele ştiu ce dureri apasă. Mai bine lasă-mă! Sunt singur şi îmi place. Dar nu-i aşa usor când ea tace şi vrea să se joace. Şi ne jucăm leapşa, eu nu vreau să m-atingă, nu vreau sa fiu ce ieri simţeam că e o piedică.

Nu vreau iar pahare şi gât uscat şi vise şi soare şi străzi şi lumea din ţigări stinse. Eu nu vreau să pleci când răsare soare, să rămân iar eu şi pernele, eu şi damele mele din dormitoarele ce-mi zac sub piele, nu!

Nu vreau şi ştii ce? Mereu e cineva acolo să mă ridice, când cad iar în dragoste, când o caut prin casa cu picioare reci pe gresie. Nimic nu mă sperie! Căci ştiu că peste noapte, o să fiu iar o parte, din iubita mea.

Şi mă caţăr şi ma plimb şi te caut, dar întârzii... Unde eşti?

OZa

Familia

În afară de gravitatea avortului, în afară de gravitatea divorţului puţini mai încercăm să înţelegem de ce se întâmplă toate acestea. Înţelegând de ce se întâmplă nu se ridică din gravitatea faptei,dar se poate ajunge la anularea cauzei. Scăpăm de efect dacă studiem cauza.

Şi atunci ne punem întrebarea: Pentru noi ce este familia?

Pentru noi familia este aceea pe care soţ,soţie fiind,a unit Dumnezeu să fie aşa.Pentru noi familia este prezenţa Sfintei Treimi(Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) în lume. 

Pentru noi lipsa copilului este o neîmplinire ca reprezentare a ceea ce noi suntem datori să recunoaştem că suntem?

Atunci când eşti soţie, înţelegi că reprezinţi Biserica?

Atunci când eşti soţ, înţelegi că reprezinţi pe Hristos? 

Atunci când esti soţ, înţelegi că eşti capul Bisericii?

Atunci când eşti soţie, înţelegi că eşti creată din coasta lui Hristos? Biserica aşa a luat naştere,prin vărsarea sângelui pe cruce.

Înţelegem că doar împreună formăm ceea ce se poate continua şi perpetua?ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie şi sprijină să existe în continuare. 

Toate aceste întrebări aşteaptă răspunsul, dar nu un răspuns pe care să-l dea cineva ci un răspuns care să vină din interiorul nostru.

Viitorul

Viitorul nostru este chiar aşa sumbru?

Dacă mergem aşa, e aşa. Dacă ne oprim,dacă înţelegem, dacă ne reanalizăm ca popor,dacă nu ne mai culcăm pe o ureche cum că suntem creştinaţi de peste 2000 de ani de Sf Andrei, Sf Pavel...atunci este bine.

Ne putem reveni!

Dacă înţelegem ce vrea Europa de la noi şi ce putem da noi Europei,atunci lucrurile nu stau aşa de sumbru. A fost doar un moment de cădere şi poporul român s-a trezit. Să înţelegem că politica demografică în lume este distructivă pentru creştinism, şi dacă până acum ceva ani în urmă ortodocşii înţelegeau care este chemarea lor către Dumnezeu, în momentul acesta puţini ortodocşi mai înţeleg acest mers. Să înţelegem ce ne aşteaptă prin noi înşine! Noi nu am avut şi nu avem ideea că suntem popor ales,dar avem puţină nebunie şi spunem că România este gradina Maicii Domnului, nu e nici o grădină când noi acuma  citim aceste cuvinte,mâine mergem la biserică, poimâine îl serbam pe Sf Andrei iar la fiecare clipă în clinici se omoară copii, iar femeile îşi montează sterilete. Copii în maternitate născuţi cu steriletul în călcâi, dovadă că steriletul nu omoară spermatozoizii, steriletul împiedică nidarea. Dacă nu reuşeşte, atunci copilul nidează, se dezvoltă, dă cu piciorul în uter la naştere şi se naşte cu steriletul înfipt în călcâi. La ora aceasta se omoară copii, şi atunci nu putem admite ideea că România este gradina Maicii Domnului când până la brâu România înoată în sângele propriilor copii.

Ce ni se cere nouă astăzi?

Ni se cere să fim mai puţini.Aşa mulţi cum suntem acuma, deşi am scăzut de la 22-23 de  milioane câţi eram acum ceva timp am scăzut suntem vreo 18 asta este cifra reală. Că mai spunem cum că suntem 21,7 putem să spunem, putem să spunem şi că suntem 30 milioane dar nu e adevărat, adevărul e că cu ce au mai fugit din ţară suntem vreo 18 milioane şi suntem în scădere. 18 milioane de locuitori nu putem intra în Europa, mai trebuie să ne cernem. Şi o să ne cernem pentru că ni se favorizează asta prin : anticoncepţionale,avortive şi divorţ deodată aşa. Toate acestea sunt distructive pentru noi.

Incă o poveste...(3)

Eu şi fata de la 5 ne jucăm de-a împinselea, e o senzaţie caldă şi proaspătă ca sângele, ca atunci când tai pe burtă jucăria şi ai tendinţa bolnavă de a gusta din ea.

Aşa gusta şi ea din palma mea când mă taie, somnul. E ceva drăgălaş, dar fără curajul unui criminal. o inocenţă bătută în cuie, ca o mărturie ascunsă de cuvinte. Că nouă, nouă ne e ruşine să vorbim despre iertare, de greşelile sexului frumos, este un preţ prea mare şi lumea e un fel de închisoare. Îmi zice mereu că femeile din jurul meu sunt gratii serioase de fier, graţie şi infern, inflaţie şi efemer, un social ilustrat printr-o mână frumoasă de femeie ce-şi suflecă uşor mâneca, unghii roşii lungi şi un ieftin inel de logodnă. Pocnesc din degete, trezeşte-te!

"Tu ştiai că sunt de prea multe ori mai multe femei în lume decât bărbaţi", zise bruneta mea de la 5 odată la o ţigară pe balcon. I-am răspuns că ma voi mulţumi doar cu una, că nu-mi pasă, de mine. Şi m-am uitat în sus la ea cum îşi muşca pumnul de nervi. Ea m-a luat de mână, m-a tras în sus şi mă muşca de gât toată noaptea, aşa face când nu o vreau şi joc tare, din nimicuri. mă muşca, de gât, dar vampirul din ea a murit când s-a mutat în blocul asta. E toată o alarmă falsă.

Uneori, cu nervii întinşi bine, ca nişte corzi electrice, ne uităm, de tot, la cer. Ridicăm mâinile şi timpul şi vedem, mici puncte de lumină, le spunem pistruii lui Uranus, purici în irisul lumii, după ultima antenă tăiată. Îmi povesteşte adesea despre aripi lungi ce i se topesc uşor pe cerul gurii atunci când iubitul ei îi sărută genunchii, vise uşor transparente în care pisează plăcerea nopţilor disproporţionate. Despre monştrii începuturilor şi primii lor paşi pe lume. Despre cei cu un singur ochi şi inima pătrata, despre abisul din centrul pământului unde latră câinii de smoală ai lui Dumnezeu.şi îşi trage nasul şi respiră repede de parcă ne-am grăbi undeva.

Odată mi-a povestit cum ea, dacă îşi muşcă colţul pernei tare şi îşi aşează mâna între coapse, poate auzi cum respiră pământul, cum golul dintre lucruri capătă formă şi cum ea şi-o pierde în valuri lucioase de aluminiu fierbinte şi îmi gâfâia dulcele amar al seducţiei când povestea, zicea că simte cum se goleşte de cosmos prin pântecele ei firave, aur şi sânge în venele ei supraaglomerate. Că se simţea pierdută ca spuma mării peste nisipuri de mohair bolnav, excitată, captivă într-o stare purpurie, ţinându-şi respiraţia apăsată împotriva climaxului cu gust vişiniu aprins şi acru.

S-a întors spre mine mi-a spus "Habar n-ai cum e vecine, senzaţia aia, e mai sus de stele. nu mai există nimic, nimic în lume la fel." i-am privit ochii lucioşi şi i-am dat înapoi pastila.

"Da, te-nţeleg bruneto, dar am nevoie de mine lucid, toţi au nevoie de mine lucid." a tras din ţigară apusul şi a stins-o în cartonul de smoală, a suflat de parcă era ultimul fum, privind praful gri de tutun ce încet se transformă într-o pată neagră plutitoare, îmi spuse: "Niciodată nu vi cu mine acolo, nu-ţi înteleg dragostea pentru mizeria asta de lume, eşti patetic." şi "patetic" sună aşa frumos din gura ei.
"Există locuri mai importante de plimbat" i-am zis. M-am dezbrăcat, şi am coborât încet în pieptul ei.

E aşa sălbatică şi dezarmată cu gâfâitul ei decalat, plin de ecou şi mişcări biciuite.Îmi place că nu oboseşte niciodată,o putem ţine aşa ani de zile.

OZa

Sărutul

Să faci ceea ce simţi, dar să nu-ţi fie ruşine de Dumnezeu. Să nu te ascunzi de oameni, dar să nu faci lucruri aiurea. Intimităţile trebuie să rămână intimităţi, nu trebuiesc anulate. Ori,ce vedem pe stradă nu prea este intimitate.

Hristos a pus foarte mult accent pe sărut pentru că-l mustră pe Iuda: Cu un sărut, adică cu ceea ce este mai de preţ,cu ceea ce este mai expresiv, Iudo,vinzi tu pe fiul omului?. 

Sărutul este o expresie foarte puternică a sentimentelor, acest lucru este un aspect de intimitate nu este un aspect public. La ora actuală lucrurile nu prea stau bine din câte am văzut pe stradă.

Ploaia

Şi dacă ea ar avea certa impresie că dacă pleacă, n-are de ales, e doar o lamă trasă-n dinţi privită invers.
Tai interioare copilă cu ochi de gri citadin, când zâmbeşti regretului cu puterea unei căderi libere spre cer;ţipând: "întodeauna cu tine".

Inima de sirenă, prevestind salvări, inima de sirenă prevestind ceva mări deschise, ceva răni agitate, ca îmbrăţisările din gară,ca lacrimile puştii cu puţin, "iartă-mă" în ele amestecat într-un "ce frumos ar fi putut să fie dar nu e".

Pe ea am iubit-o cum nu am iubit pe nimeni, şi să mă transform în umbra ei dacă voi mai iubi vreodată aşa.O să zici "e ceva uman să fi ales greşit din prima", eu zic că e ceva frumos ce a fost, acum dansează cu mine.

Loveam pământul cu bice în ziua în care am ştiut, că nu a fost decât un vis.
"Rămânem prieteni?" Nu, mizerie de replică, etică proastă în coasta asta.Loveşte-mă tu păcatul meu, că am iubit să-ţi simt aripile-n pântec şi degetele-n umeri.

Doare? am fost eu. Ţi-a plăcut? am fost eu. Te trezeşti noaptea şi te aşezi în formă de semn de intrebare? am fost eu. Am fost acolo. Ţin minte, ţi minte gri? cafea fierbinte? buze feline? mâini ca lasouri? şi te iubesc ca un bici. Biciuiesc cerul cu numele tău. Să plouă. Să plouă cu amintirile ce puteam să le am acum în buzunarul de la piept.

OZa

Doi ochi

Şi te vede fumoasă, deşi tu nu îl vezi, sub ochii verzi, cum el fuge, iubind, de coasă. De moartea din greşeli, căzut într-o idilă de idei, ce zice: "Poate că ea nu este aşa şi tu sigur te înşeli!". Şi vrei să te ridice.
Şi tot cuminte, cu tine mort în minte, disipat, ea respiră şi simte, cu o fire de fier fierbinte...

El o priveşte, dar ea închide ochii, ascunde o frumuseţe ce se pierde în dulapul ei din piept, printre rochii şi fobii. Şi se feresc ca nişte copilaşi mici şi rănile te dor, când ea gâdilă aerul cu un arătător şi ce degete mici şi ce frumoasă este ea, când zice: "Vino aici!"

Şi el tremura tot doar este om şi desenează cu privirea dezvelită trupul gol, un înger fără aripi, un chip mai palid, spălat de lacrimi şi uscat de ger şi buze ce îl cer, şi devine astfel o plapumă un cer ce nu cere furtună.
Şi ea şopteşte: "Sărută-mă te rog cu ultima minciună". Îmi place să mă minţi.

Şi coapsele de piele şi mătase se şerpuiesc pe un tot alb de bumbac, dar stai! Patul sau nu mai e pat acum, e Rai. Şi moare linistit, "tu nu asta vroiai?" Şi atinge şi strică şi sărută cu frică, şi o schimbă şi o strigă şi o simte ca într-o oglindă. Şi se ridică în dimineţi de-o clipă şi dragostea-i clipeşte.

Căci azi, este cea mai frumoasă fată din lume şi-l iubeste şi o vede tânjind, dar nu o are, şi este totuşi fericit. Şi ce frumos vorbeşte ea, când bea şi-o ceaşcă de cafea şi când cerşeşte un sărut deşi totuşi e târziu. Când te opreşte din drum cerându-şi scuze şi te priveşte lăcrimând cu zâmbetul pe buze şi rămâi mort, şoptindu-ţi la ureche:

"Încă mai vreau să fiu a ta, încă mai pot, încă te vreau, încă te rog!     
Nu mă lasa aşa..."


Sunt o dragoste, o dragoste şi o pacoste, o pacoste şi nu mai pot să plâng
Deci zâmbesc că am doi ochi ce mă privesc, exact aşa cum sunt.

Sunt un înger, un înger, un demon, un demon dar fără aripi, oricum mai stai
Căci nu zbor, cad uşor, că am doi ochi ce mor şi nu-mi ajung în Rai.

OZa

Sodoma şi Gomora

Ea. Ea e o fată drăguţă, elegantă-n felul ei. Felul principal pe zi pare plimbatul pe alei că-i obosită mereu. O văd cum se plânge de dureri şi nu stau pe gând, îi cedez locul meu, deşi, merită mai mult. Şi nu-mi mulţumeşte niciodată! Poate-i orgoliu' ăla feminin de vină, poate e noaptea, maşina ce ne ţine ca-n vitrină. Dar îmi place, îmi place nebuneşte să o privesc de sus când citeşte sau când se uită fix în ochii lui şi el priveşte prin ea şi ea sensibilă se stinge ca o stea. Dar, draga de ea cade cam rar, că nu toţi proştii din viata ei o tratează murdar. E colorată gentil de haine şi parfum discret, machiaj plin de curaj şi un ruj roşu încet. Nişte pantofi cu toc tare, obosiţi de plimbare, fuste uşor peste genunchi şi o geantă mare. Ce ascunde, mi-se pare mie, multe căi necurate de salvare ca o poezie! Şti, uneori stă timidă şi ascultă, muzică multă, piese ce uneori o fac încet să plangă. Nu tre să îmi vorbeşti ştiu cine eşti, te văd pe aici de ceva luni şi mă tot ocoleşti, stai acolo, termină-ţi pagina şi dacă într-o zi te vei citi să şti că-i mâna mea dragă.

El. Ce să zic de el. E genul de băiat puţin din toate, pasionat de bani mărunţi, mărunt în rânduri sparte. Nu ştie paşii, calcă pe vârfuri orice dimineaţă şi când dezlipeşte ochii realizează câte îi lipsesc din viaţă. E grea muzica poate, cere multe începe dependenţa, că doar când fumează halucinogen simte diferenţa. Şi uită, că sunt palme ce-l iubeau mult de mult, o amintire, dar le simte pe obraji când îl lovesc alte femei să-şi vină-n fire. Îşi respiră porţia de viaţa-n drum spre casă. Viaţă, acest traseu scump doare, speranţa că mâine ea-l va iubi mai mult moare. Şi tace, maşina trece printr-o clipă, fier pe fier, scântei din cer şi inima bate-n uşi să se deschidă. Respiră greu, cade-n genunchi, priveşte-n jur, întinde mâna către ea şi ea dă pagina. Indiferenţa, nici nu priveşte la el, cum tremură şi se târăşte şi e cam aşa mereu. Aceeaşi poveste-n fiecare seară, acel el disperat şi bolnav ce stă să moară, aceeaşi ea plină de durere şi timp. Acelaşi scaun rece în care zac, fară să zic nimic.

De ce?

Păi dacă tu prietene, dacă tu ţi-ai privi trecutul în faţă, nu ţi-ar fi frică de ce vezi? Totul dus la extrem într-un fel de mijloc de transport, spre un fel de casă. Mie-mi venea să-mi ard degetele cu bricheta, să mă trezesc, dar cine mai putea să mişte mainile. Cui îi mai păsa că e un vis? Incertitudine, sentimente, scârbit de ce vedeam. Eram un regizor incompetent pentru doi monştrii sacri ai istoriei mele. Şi ştiam că dacă îi voi privi mă voi preface-n piatră, da m-am gandit că poate, cine ştie, îmi pun aştia un piedestal frumos şi mă lasă într-un loc linistit departe de gălăgie. Să fiu un boem şi trist, suport de porumbei.

Măcar scap odată de noi.

OZa

Temeri

Mă gândeam de multe ori că Maica Serafima sau mulţi alţii aşteptau moartea şi spuneau : "Nu mai vine!" Maica Heruvima s-a îmbrăcat şi a zis : "Domnul mă aşteaptă şi eu întârzii!"şi fugea,a căzut şi a murit. O aştepta!
De ce eu mă tem de moarte? De ce voi vă temeţi de moarte?
Pentru că nu suntem pregătiţi. Vedeţi câtă răutate este în noi? Iar dacă astăzi Dumnezeu ar spune: "Diseară mori! " s-ar schimba omul complet, dar nu de dragostea lui Dumnezeu ci de frica morţii. Dar de frica morţii, de frica iadului nu e mântuire şi nici iertare. Mulţi citesc în Sf Scriptura şi zic :focul veşnic, chinul iadului, ce fioros este,de Antihrist mă tem! Trebuie să vă temeţi doar de păcat, să nu-l săvârşiţi. Dacă vă întoarceţi la Dumnezeu nu o faceţi doar de frica iadului ci de dragostea Cerului. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea aceasta că a dat pe singurul Său fiu ca jertfă de răscumpărare, ca cei care vor crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică. Pentru cei  care cred în Dumnezeu zic eu că nu există moarte. Când moare omul nu se sfârşeşte viaţa, abia atunci este începutul vieţii. Viaţa aceasta pământească este dată pe o vreme scurtă ca o pregătire pentru un examen de a intra în veşnicie. Cum cineva se pregăteşte să intre la o şcoală,se pregăteşte,învaţă şi se chinuie pentru toate, aşa pentru un creştin este viaţa asta, doar o pregătire pentru veşnicie. De abia atunci începe viaţa ta,ori cu Dumnezeu,ori cu satana şi nu se termină niciodată. De aceea se spune: "Fără de sfârşit!"
Se spune că fiecare om când moare are o dorinţă: Unul vrea apă rece, altul ar vrea sa mănânce...
Care este dorinţa unui creştin când moare?

Încă o poveste... (2)

'Ce-a fost în mintea ta când ai scris asta?'


O zi şi-o noapte, ploape de plumb, ace ca gene,plapuma scut...desculţă, desene, despică perdele!Soare cu dinţi, oraş cu colţi şi colţuri, alene.Cu lenea-n ligamente şi cornee, crapă perdele.Aer metalic, vânt timid, agită gândul ei cumplit,că tot ce vede cu ochii cacealma, e doar iluzie şi aluzie că lumea a murit şi naşte alta... 


Maria plânge şi nimeni nu-i aduce o batistă curată sau un paracetamol.Merge-n bucătărie târând plapuma ca o bucată grea de carne, pune apa la fiert, face cafea, ochii plini de sare. Deschide frigiderul, doldora de sticle goale, borcane, pastile şi supozitoare, nici urmă de mâncare. Stomacul priveşte în gol, "cafea şi portocale, un mic dejun de campion", zice Maria căutând o cană. "Nimic nu se compară cu o ţigară şi o cafea pe burta goală"şi nu găsea o ceaşcă-n toată casa, aşa că luă o halbă,turnă cafeaua caldă şi porni spre cadă.

În paşi de felină, zice "am nevoie de un duş rece"şi mai sorbea din cofeină. Apa curată, baia mică şi Maria se dezbracă într-o clipă.E arma albă, ochii de ambra în oglinda ei murdară.Gura calmă, muşca buze, fruntea-n pamă, parcă-şi cere scuze.

Calcă-n bătaia duşului, geamul deschis, oraşu-ntins, culoarea tuşului,şuviţe ude, frisoane, bătăi în tâmple ca pansoane cu fluturi în stomac topiţi şi inima în dinţi...Maria mă întreabă iar:"Ce-a fost în capul tău când ai scris asta?"

Eu te-am uitat pe drumuri, fire roşii ca macii,când mi-am pierdut puterea de a te vedea cu alţii.Te simt şi azi pierdută de mână cu toţi rataţii,goală pe la balcoane, boală, urdori, dor şi sare, că dacă-i bine tre să doară."Şi dacă doare dai mai tare, nu?;Încă mai fac gesturi simple, ştii?" 
Dau cu paru' şi cert, când bate vântul-ncet,îi pun geaca pe umeri şi o privesc neglijent.Bag ceai dupa ceai , şi vorbesc despre tot!

Şi simt cum timpul se pierde."Şti că şi timpul mai pierde? "Şi simt că totu-i la loc.

Şi mai bag un ceai şi mă trezesc obosit,parcă n-am gust, n-am foame! 
Îmbrac femei cu patu-n care ele devin nimic şi scriu prost ca un Procust de fiecare,o mie de poveşti despre ratare şi tu esti ultima încercare.
Asta-i sinceritatea care a strigat Lupul,haita mea de gânduri lihnite ce muşcă vântul!"Viaţa-i frumoasă fără tine şi cu asta basta, Spune-mi tu femei care se bucură când aud asta."
O tu, fată cuminte cu mii de feţe frumoase.Doar tu ma ţii minte, doar tu-mi ziceai "minte", doar tu plângeai mii de lacrimi,sfidai arta că plângeai ca nimeni alta, te opreai ca nimeni alta şi spuneai ca nimeni alta doar nimicuri.
"Mi-e dor de tine, şi tu-mi spui că n-am de cine?"
"N-ai de cine! " 
Casa ta avea mirosul ei de lume complicată,duşuri reci şi duşumeaua caldă şi mă plimbam ca o pisică pe burlane,mărunt, debusolat, cu somnul slab şi mă gândeam cum pleacă unii şi nu privesc în urmă.
Ţi-am gustat varul pielii, mi-am sărutat lumea pe gură,te-am pus în ochii mei şi te-am ţinut de mână,nemărginitele cărări, călai ce duc la tine.Patetic ca o poezie scrisă-n tren,te-am dezvelit şi ţi-am şoptit spre sânii goi:"Marie, asta e ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război."
Azi, şti ce face somnul tău? scuipă pastile, umple burţile cu monştrii,tomberoanele cu foştii....Şi nu-ţi pare rău de tine. 

Unde te-ai pierdut Maria? 

OZa

Încă o poveste

Crescut cu semne indicatoare, cu semafoare, desene animate şi televizoare. Nu băiatul lui mama,doar băiatul cu boala de a pleca când alţii abia se descalţă.Ultima staţie! Penultima speranţă un timp din timpul dintre casă şi altă casă. Dimineaţa în alb şi negru..ajuns mic dejun a scheleţilor din sifonier,la 23 de primaveri...cu inima încleştată şi cochilia în cuier.


Acvariul ăsta plin cu peştişori de aur în care fiecare este peştele mai mare.Plin de poveşti şi neputinţă că peştii ăştia nu îndeplinesc nici o dorinţă,înoată tare...Înoată tare orice fir de acuarelă când inima îi bate şi pompează culoare. Pictează interioare: bere,ţigări,cărţi,soare....micile plăceri conturate de un strat subţire de sticlă.    
Ocol de rouă moartă şi femei goale, atât de goale încât îmi întorceau ecoul când le vorbeam despre dragoste. 

Ce este dragostea când transparenţa ta înşeală? Ce este dragostea?
În ziua în care mi-au murit corbii,berzele şi îngerii păzitori, am cusut cu un singur fir de păr o cămaşă de forţă care mai târziu a devenit doar un suport de fulgi , o pernă ca o închisoare, că nu e suflu care să-mi duca penele departe ca avioanele de fier,nu e colţ mai ascuţit ca cel al soarelui după ploile ei,nici căldură mai rece ca cea scursă din ciment,nu este mare mai mare decât marea văzută prin ochii ei,prin fruntea ei, prin pieptul ei,prin şoldurile ei,prin degetele ei de viitoare sau nu....
Ochii ei de calcedonie...ce dor imi e...ce dor imi e....mirosul ei,gustul ei.lucruri simple.
Şi ai să râzi pentru că eşti prost şi nu înţelegi....dar e frumos.... şi asta e tot ce contează!    

OZA

Iubire contemporană

Orice poveste începe cu a fost odată,de data asta cu un băiat cucerind o fată.

Prima zi: Atacul!

 Băiatul se pregăteşte intens,se aşează în formaţie şi aşteaptă ca timpul să treacă. Inamicul aşteaptă! El speră ca asta să-i fie ultima luptă. Porneşte pe front obosit, după o noapte în care a plănuit în detaliu atacul. Pleaca la lupta orb,înaintând prin fum. Ştie că drumul va fi unul lung dar şi că mai rău va fi dacă rămâne în spate,rănile vor ramane adânci până la moarte. Ca şi cum ar sta cu mâinile în sân având o dinamită în mână şi pe scrum îi vor dansa sentimentele toate.

 Pleacă la drum cu un sentiment de laşitate, parcă toate privirile celorlalţi ţipă la el. Ajuns faţă în faţă cu inamicul îşi pierde mâinile,tremură şi nu ştie cum să reacţioneze. Perfid. E atacat din toate parţile! Nimic din jur nu rămâne intact.

Ridică dintr-un trup inert lipsit de cap o privire din care curge sângele cald al iubirii. Un timp băiatul a zăcut inapt fără pic de vitejie. Probabil că tot ce vroia ea era să se culce puţin că era obosită,săraca. 

  Baiatul ia atitudine:

- Aici nu sunt pistoale cu apă,nu tragem cu cornete. Ce dacă mi-am pierdut capul?Treci înapoi în formaţie şi să lansăm atacul final!

Începe asaltul! Baiatul moare urlând de fericire. Se face încă un salt şi picioarele se rup pe podea,hainele cad pe rând, o secundă de timp blând crează un gând ce duce într-altul şi apoi se lansează veninul.

 Armat, băiatul luptă cu inamicul...când deodată : Ah! apare steagul alb fluturând. După ce a infipt stidanrul pe redută,băiatul se întinde liniştit,îşi aprinde o ţigară,apoi adoarme cu spatele la inamic. Iar noi ceilalţi murim fericiţi!   

Cugetare

De multe ori mă întreb:"- De ce Doamne laşi aşa?" 
E foarte slabă credinţa noastră astăzi, şi trebuie să ne întărim,trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima, cu toată dragostea. Pentru că nu ne ajută nici profesiile noastre,nici funcţiile,nici dacă suntem preoţi. Un singur lucru ne va ajuta: viaţa smerită şi cugetarea bună spre Dumnezeu.
Voi fiecare trebuie să spuneti mereu :
" - De ce atât de mult ne-ai iubit Doamne?";
" - De ce atât de mult ne iubeşti Doamne?" Noi fiind răi şi neascultători, iar tu numai iubire şi milă sădeşti printre noi.
Dar va veni o zi când mila lui Dumnezeu se va sfârşi. Eu m-aş ruga măcar până la înfricoşata judecată, măcar atunci să ne judece cu milă...nu după faptele noastre. 

Deschide ochii

Asta am nevoie eu,prima dată. Păcatul, veacul acesta trecător mi-a închis ochii duhovniceşti. Şi nu te lasă să priveşti cum trebuie să priveşti,nu înţelegi cum trebuie să înţelegi....pentru că ochii sunt închişi şi tu încă un orb în lumea asta.

Citeam în predicile unui părinte şi spunea că o compătimea pe o femeie care era oarbă, dar cum a spus şi Hristos:" - Nu Mă plângeţi pe mine, plângeţi pe voi şi pe copiii voştri".
Aşa a spus şi femeia :"- Nu mă compătimiţi pe mine ci pe voi înşivă, mai orbi sunteţi ca mine. Că una vedeţi cu ochii, şi judecaţi, vorbiţi de rău, niciodată nu aveţi pacea sufletului.Eu o am deplină că eu Il văd doar pe Dumnezeu."

Credinţa

E o singură credinţă, un singur botez, şi-un singur Dumnezeu. Nu se poate schimba nimic altfel, şi aşa vom merge până la urmă. E o credinţă mărturisitoare, o credinţă jertfitoare. După cum spuneau şi învăţăturile preoţilor:"Prin închisori, prin suferinţe milioane de sfinţi s-au înălţat spre cer, spre Dumnezeu."

De multe ori auzim la oamenii cu viaţă sfântă, la înmormântări : "Ne-a părăsit, s-a dus dintre noi, dar vom avea un rugător în ceruri pentru noi cei de pe Pământ." Asta era în multe predici la înaintaşii oastei Domnului, dar cred că în Cer are cine se ruga, bine ar fi dacă am avea mai mulţi oameni de aceştia sfinţi pe Pământ să înalţe rugăciunile de pe Pământ la Cer. Dumnezeu are nevoie şi de rugăciunile noastre, de viaţa noastră curata şi sfântă. Am ajuns de i-am întrecut şi pe diavoli,creştinii noştri i-au întrecut pe diavoli cu trăirea lor, cu viclenia lor, cu toata răutatea. Oamenii i-au înlocuit pe diavoli,tot ce făcea satana şi ce-i îndemna satana astăzi oamenii fac singuri. Degeaba poate mulţi îl învinovăţesc:" Satana e de vină, Satana m-a îndemnat". Nu e de vină el cu nimic, vinovatul suntem chiar noi. Aşa am ajuns la o stare de vicleană, la o stare de trădare, la o stare de vânzare,la o stare de răutate, şi atâtea ne vin în cap şi atâtea ne facem că nu ştim până când ne va mai răbda Dumnezeu. Am dat de un capăt! Dar pentru noi creştinii este ziua despre care spune Domnul: "Eu voi veni cu slavă mare".

Răceala mare

Când vezi atâta nepăsare şi atâta răceala în jur, parcă îţi pare că e sfârşitul lumii.Răceala mare a necredinţei,a celor care poate se gândesc că Dumnezeu întârzie să vină şi să judece lumea. Că demult se vorbeşte şi se citeşte în Evanghelie. Dar nedându-ne seama că poate tocmai din cauza mea Dumnezeu întârzie să vină, că mă iubeşte şi pe mine,că te iubeşte şi pe tine . Şi aşteaptă ca să te intorci. De multe ori când citeşti Sf Scriptură te miri cât de bun este Dumnezeu.

Cum,eu? un om care sunt atât de cazut în beţie, în desfrâu,în jocuri, în răutăţi, în urgie,în mânie.... Cum,Dumnezeu stă şi aşteaptă?

Chiar Dumnezeu spune asta: -Eu stau la uşă şi bat,poate aude cineva.

Ce fericită este ziua aceea când auzi glasul lui Dumnezeu şi deschizi uşa. Şi pentru mulţi dintre noi s-a întâmplat asta, dar trăind cu anii iar ne-am răcit şi am început să închidem uşa iubirii lui Dumnezeu. Am început să ne învăţăm cu credinţa,şi să devină aşa ca şi cum ai manca toată ziua, cum ai dormi toată noaptea; aşa să fie şi o randuială a credinţei în viaţa ta. Te înşeli amarnic! Nimeni nu a făcut niciodată ce a făcut Dumnezeu, şi nimeni nu o să poată să facă.

Stau şi mă gândesc cum au suferit sfinţii lui Dumnezeu. Şi ei au suferit pentru că erau din Dumnezeu. Noi nu putem suferi că noi nu suntem desăvârşiţi în Dumnezeu. Noi suntem aşa:când cădem,când ne ridicăm; când suntem creştini,când suntem necreştini;acum vorbeşti frumos,îndată dacă te superi pe cineva vorbeşti nu frumos, nu creştineşte;acum îi dai unui om o bucată de pâine şi îi doreşti bine,îndata îi scoţi ochii: ţi-am dat,te-am hrănit...şi iar e rău. Acesta este creştinismul de astăzi, şi aşa suntem şi noi. Nu există nici un om printre noi care să dorească lumii întregi numai bine,mântuire şi iertare.

Unii ne-am luat cu grijile lumii,pe alţii îi inşeală satana. Pentru că el vine mereu să înşele lumea întreagă, ca să ne ducă în iad şi să nu vedem faţa lui Dumnezeu niciodată. Voi nu aţi ajuns în cer, diavolul a fost în cer; el ştie ce a pierdut şi nu vrea ca voi să câştigaţi ce a pierdut el. De aceea se luptă, şi războiul este mare,şi cu mare greu se ajunge în cer, cu multe necazuri şi cu multă suferinţă se ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.

Copil

De ce vă sunt aşa de dragi copiii, de când se nasc şi până cresc mai mari?
Pentru că ei sunt curaţi, pentru că ei sunt sfinţi, pentru că ei păstrează pe Duhul Sfânt în inima lor şi în viaţa lor. Şi când începe să spună câte o minciună,parcă-i copil încă....Dar atunci începe să se murdarească haina vieţii,haina sufletului. De aceea totdeauna când eraţi copii mici,eram copii mici se spunea că e pacat,e rău să spui minciuni.
Acum mor toate!


Asta-i minte bolnavă, cum sa fie lucidă? 
Cand o mamă dă viaţă pruncului, cu gândul să-l ucidă! 
Caz des întâlnit, cum că e moarte subită, 
Da-n-acelaşi timp poate s-a stins o minte stralucită! 
Ce merită o criminală? Nu să o omori! 
Dă-i o celulă cu prezervative şi cu violatori! 
Ori, dă-i ochii mei şi sentimentele să fiarbă, că, 
Dacă ar vedea ce văd eu, şi-ar dori să fie oarbă.
Mi-aş dori ca ea să îşi dorească, 
Cu adevărat să-l facă, să-l iubească şi să-l crească.
Şi tare mi-aş dori ca ea să îşi dea seama, 
Ce nepreţuit e zâmbetul lui când spune prima dată "mama"! 
Înţelege, că pentru copil un chiuretaj, 
E la fel cum ar cădea un chior de la etaj.
Nu inţelege ce se întâmplă, din gestul tău laş, 
Cum ai destulă forţă să rupi aripile unui îngeraş?

Nanu' feat. Arssura - Trup Fara Suflet

Scopul căsătoriei

Sunt multe scopuri pe care le ai de îndeplinit până la căsătorie.Primul scop este de împlinire în iubire,care se poate face prin celibat,în monahie.Al doilea este întrajutorarea,al treilea este perpetuarea neamului,etc.

Scopul căsătoriei nu este doar naşterea de prunci,iar consumarea căsătoriei nu este actul sexual. Sunt multe cazuri în care s-au cununat civil,s-au cununat religios şi a fugit mireasa de la uşa bisericii după ce s-au cununat.După care au apărut şi de la o parte şi de la cealaltă o altă căsătorie. Atunci s-a mers pe ideea că nu s-a consumat aceea căsătorie. "Cum, dacă a fugit după căsătorie? Pai nu, că nu s-au culcat unul cu celălalt. Ce legătură are una cu alta? Acest lucru nu dă greutate,sens,justificare căsătoriei."

Care viaţă?

Viaţa nu mai vrea să ia naştere,să fie, să vină.Pentru că viaţa vine de la Dumnezeu.Pentru că nu există corp fară suflet şi nici suflet fară corp.Sufletele nu sunt create dinainte şi sădite în om. 

Cum să vorbim despre libertatea vieţii? Ce să înţelegem prin cuplu? 

Poate că e bine să zicem cuplu,să nu mai zicem familie. Ceea ce vedem în ziua de azi cu mici excepţii este cuplu,adică s-au adunat 2(din fericire de sexe diferite) şi trăiesc împreună. Ei folosesc metode avortive,contraceptive şi atunci nu mai putem vorbi despre soţ,soţie,familie,taina casătoriei; pentru că acest cuplu face ce vrea, şi-a arogat toată libertatea, nu ţine cont de nici o lege,de nici o religie,de nici o direcţie,de nici un strigăt al constinţei. Totul este de-a valma.
În afară de plăcere nu mai vrem nimic,şi mai vrem poate satisfacţia că am făcut ceva în viaţă: satisfacţia profesională.Nu este rău să ai o profesie,dar este groaznic să distrugi totul din lipsă de gândire pentru ceea ce este frumos şi plăcut în viaţă.